La poalele Muntelui Sinai se află Mănăstirea Sfânta Ecaterina, numită cea mai veche Mănăstire Creștină din lume sau Sfânta Mănăstire a lui Dumnezeu.
Această sfântă așezare pentru creștini supraviețuiește și astăzi în această zonă ostilă a lumii datorită unui acord extrem de vechi și controversat. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).
În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.
Ceea ce este extraordinar, pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă, de fapt, o oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.
Aceasta în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.
Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac.
Prima piatră de temelie a mănăstirii este considerată a fi „pusă” în timpul primei jumătăți a secolului al 4-lea d.Hr, de către împărăteasa Elena. Aceasta a ordonat construirea unei capele pe munte dedicată Fecioarei Maria, locul fiind considerat în prezent ca partea cea mai sfântă din cadrul mănăstirii.
După plecarea romanilor în a doua jumătate a secolului al 4-lea d.Hr, călugării cer ajutorul imperiului bizantin pentru a proteja locul sfânt. În timpul secolului al 6-lea d.Hr, un zid fortificat din blocuri de granit a fost construit în jurul capelei de către împăratul bizantin, Iustinian I. Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice).
Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).
Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.
Rolul dacilor în construcția mănăstirii
Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.
Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.
Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită– fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice.
Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).
Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.
În timpul secolul al VII-lea, noua credință islamică a apărut în Peninsula Arabică. Cucerirea arabă a pus capăt, în cele din urmă, creștinismului în Peninsula Sinai. În plus, de la începutul secolului al IX-lea, se spune că numărul călugărilor din mănăstire a fost redus la 30. Cu toate acestea, mănăstirea a continuat să existe.
Legendele spun că pentru a putea rezista, călugării de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina au solicitat protecția de la însuși Profetul Muhammad. Acesta ar fi acceptat cererea, numindu-i pe creștini frați de credință. Un document controversat, cunoscut sub numele de Actiname ( „Sfânt Testament”) se crede că a fost semnat de către Profet în anul 623 d.Hr. Conform acestui manuscris, călugării Mănăstirii Sfânta Ecaterina au fost scutiți de la plata taxelor și de la stagiul militar obligatoriu. În plus, musulmanii au fost chemați pentru a proteja mănăstirea și a le oferi călugărilor tot sprijinul de care aveau nevoie.