Bătrânul Filotei spunea că în această viaţă trecătoare omul trece prin diverse încercări şi trebuie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu. Viaţa aceasta trecătoare se aseamănă cu o mare şi noi, oamenii, cu nişte vaporaşe. Vapoarele care umblă pe mare nu întâlnesc doar calm, ci adesea vânturi puternice şi mari furtuni, fiind în pericol.
Noi, de asemenea, când vâslim pe marea acestei vieţi trecătoare, întâlnim adesea vânturi puternice şi furtuni mari: certuri, ispite, boli, suferinţe, chinuri, prigoniri şi pericole diverse. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să fim veghetori în credinţă! Şi dacă, fiind oameni slabi şi cu puţină credinţă, ne pierdem curajul în pericole, să facem ca şi Petru şi să-L chemăm pe Hristos; El ne va întinde mâna şi ne va salva.
A fost întrebat Bătrânul Amfilohie dacă se teme de moarte şi el a răspuns: „Nu mă tem de moarte, dar nu pentru faptele mele, ci pentru că eu cred în mila lui Dumnezeu”.
Tot despre această credință pură și salvatoare ne vorbește Părintele Amfilohie Makris din Patmos, spunându-ne că ,,Prin harul lui Dumnezeu, omul a reușit să urce duhovnicește, se schimbă, devine alt om, și frica îl părăsește. Nu se mai teme de moarte și consideră că viața actuală, oricât de bună ar fi este o robie.” Tot părintele Makris spunea că ,,Lupta duhovnicească trebuie să fie pecetluită cu dragoste sinceră și cu smerenia. Căci numai cel ce este îmbrăcat cu acestea, nu ține seamă nici de greutățile acestei vieți, nici de ura lui satana, nici de răutatea pe care o manifestă slugile lui.
Dragostea către Dumnezeu și către aproapele rezumă Legea și Prorocii Vechiului Testament. Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mântuitorul a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inimă ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și mare poruncă. Iar a două asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău că pe tine însuți. În aceste două porunci atârnă toată legea și prorocii”.
Dumnezeu dorește omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în ființă umană care să nu aibă nevoie de a participă la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi și mari porunci nu se înfăptuiește prin manifestări sau jertfe parțiale ale omului, ci prin desăvârșita și integrala dăruire de sine. Omul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu cu toată inimă lui, cu tot sufletul lui și cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti această, când nu este stăpân pe șine însuși? Cum îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simțite trupește și este robită patimilor? De aceea, ținerea acestei dintâi și mari porunci necesită adunarea omului în șine însuși și întoarcerea minții și a tuturor puterilor sufletești în inimă lui.
Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb față de zidirile Lui. Precum adevăratul îndrăgostit nu vede nimic în afară de persoana iubită, la fel și cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede și orbește „față de toate cele de după Dumnezeu”, este luminat de Domnul și vede „cele… mai dumnezeiești”.
Nimeni nu îl poate iubi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu va avea frica Lui. Și nu se poate teme de El, dacă nu crede în El: Frică se naște din credință și nu credința din frică. Curățirea de patimi și sporirea în iubire se înfăptuiesc prin frică. însă iubirea desăvârșita „scoate afară frică”. Frică este însușirea etapelor începătoare ale vieții duhovnicești. Dar nici credinciosul desăvârșit nu este netemător de Dumnezeu.
monitorulsv.ro
crestinortodox.ro