Nu există persoană care să nu fi auzit măcar o dată despre celebrii covrigi de Buzău ori despre cârnații de Pleșcoi. Cei care au drum în zonă și vor să deguste aceste preparate de la „mama” lor nu trebuie să uite nici de un alt obiectiv turistic extrem de important al județului, și anume, Vulcanii Noroioși.
Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mici şi mari reprezintă un fenomen unic în România și sunt de neratat pentru cineva împătimit de aventură și de lucruri noi, deoarece ți se pare că ajungi într-o altă lume imediat ce calci pe mâlul uscat.
Venind dinspre Buzău, se merge pe DN 10 până în localitatea Sătuc, de unde trebuie să o iei la dreapta spre Berca și să urmărești indicatorul spre „Chiliile”. De acolo, ai două variante de drum, însă merită, spre Pâclele Mari și cealaltă spre Pâclele Mici, însă ambele merită vizitate, în aceeași măsură.
Pentru a nu avea probleme neplăcute, este indicat să aveți încălțăminte închisă la culoare, căci s-ar putea să aveți parte de o mare surpriză încă de la intrare și să vă murdăriți de noroi.
Conurile vulcanice de diferite dimensiuni, erupțiile puternice și mirosul gazelor destul de înțepător reușesc ca an de an să îi uimească pe vizitatori, care pot admira craterele uriașe.
Vizitatorii trebuie, de asemenea, să aibă grijă pe unde calcă, pentru a nu distruge vreun vulcan.
Vulcanii Noroioşi, în istorie şi legende
„Vulcanii Noroioşi de la Buzău au fost remarcaţi pentru prima dată la noi în ţară la Berca, judeţul Buzău, de francezul H. Cognard în 1867 cu ocazia unor prospecţiuni petroliere. Mai târziu, au fost descrişi în 1883 de Grigore Cobălcescu, în 1890 de Grigore Ştefănescu şi în 1965 de Mircea Peahă, care şi întocmeşte o lucrare de sinteză”, scrie publicistul Gheorghe Petcu, în „Judeţul Buzău-Legende şi istorie”.
Referiri la vulcanii noroioşi din ţinutul Buzăului, dar într-o abordare literară, a făcut şi Alexandru Odobescu, în opera sa Pseudokinegeticos, pe care a publicat-o în 1874. ”Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat necuratul cazanele cu smoala clocotită; pe sub pamânt gâlgâie şi fierbe glodul noroios, mai rece decât ghiaţa, mai negru decât ceaţa; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, ţâşneşte în sus, când de-o schioapă, când de-o palmă, când de-un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi şi balele cătrănite, pe care ucigă-l toaca le scuipă din văgăună, se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor, se adună în namol, se usucă în vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sura şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte, nici troscot, nici ciulini”. (Al. Odobescu, Pseudokinegeticos)
Citeste mai mult: adev.ro/o80tju
Despre vulcanii noroioşi, bătrânii au cules poveşti înfricoşatoare. Se spune că pământul uscat şi crăpat al locului ar fi pielea unui balaur ascuns în măruntaiele pământului, iar prin ochiurile în necontenită fierbere ar ieşi sângele murdar şi blestemat al lighioanei. Pe vremuri, nu foarte demult, cam cu 400 de ani în urmă pe locul unde sunt acum vulcanii noroioşi trăia Doamna Neaga, soţia domnitorului Mihnea Turcitul. Aceasta locuia aici, după moartea soţului său, împreună cu cei patru copii ai săi. Aveau un trai simplu iar ţăranii o iubeau şi o cinsteau. Mare necaz s-a abătut însă asupra lor din momentul în care pe aceste plaiuri a năvălit Balaurul blestemat care le pârjolea toată agoniseala. Ţăranii au venit la Doamna Neaga pentru a se plânge de năpasta care a venit pe capul lor. Ea, femeie singură, nu avea cum să-i ajute aşa încât a apelat la fiul său, Arbănaşul. Oamenii spuneau că fiul domnitorului ar fi singurul care ar fi putut răpune fiara. Auzind de plângerile mulţimii, Arbănaşu a pornit la drum, călare pe un cal alb, puternic şi iute. În drumul său a văzut cu ochii lui prăpădul pe care l-a făcut balaurul: ţăranii erau secătuiţi, recolta distrusă şi animalele moarte. În timp ce rătăcea prin Valea Părului, Berca şi Dimiana, flăcăul a întâlnit un bătrân care i-a spus că a văzut Balaurul cu şapte capete pe culmea unui deal din apropiere. A pornit spre locul acela şi a zărit silueta îngrozitoare a Fiarei. Balaurul s-a ridicat, s-a scuturat din tot trupul şi a început să arunce spre Arbănaşu cu şuvoaie de foc. Viteazul se ferea din calea focului şi trimitea săgeţi înspre fiară. O săgeată a lovit Balaurul şi foarte repede Arbănaş i-a tăiat un cap cu paloşul său. Din trupul lui a început să ţâşnească un sange negru care se scurgea pe pământ. Speriat şi rănit, Balaurul a fugit pentru a se ascunde sub pământ într-un bârlog pe care îl avea la Berca. Arbănaş a pornit pe urmele lui, învingând toate obstacolele care i se iveau în cale. În scurt timp l-a ajuns din urmă şi fiul domnitorului i-a mai retezat un cap. Însă, datorită puternicei lovituri, flăcăul nostru a picat de pe cal iar Balaurul a putut să se ascundă la Berca, unde a şi rămas pentru totdeauna. De atunci, în jurul bârlogului său nu mai creşte nimic, iar pământul este uscat şi zbârcit. Din loc în loc, apar mici ochiuri de nămol din care ţâşnesc bule de argilă şi despre care se spune că ar fi rănile Balaurului, iar ţinutul acela cenuşiu şi crăpat ar fi spinarea Fiarei. (universdecopil.ro, Legenda vulcanilor noroiosi de la Pâclele Mari), potrivit adevarul.ro.